Amintiri despre ceea ce existã

Optzecismul si postmodernismul

Recitind poezia lui Bacovia si exegeza ei, nu micã mi-a fost mirarea sã aflu cã, într-adevãr, poetul Stantelor burgheze este un anticipator (revendicat ca atare) al optzecistilor nostri si al postmodernitãtii. Dar ce se mai întâmplã, oare, la ora actualã, cu aceste douã "aventuri" literare? Pare-se cã sunt în impas. De fapt, mereu, de la bun început au iscat controverse înversunate. În situatia de fatã, cred cã se impune, iar si iar, un alfabet retrospectiv în aceastã privintã, ca un fel de recurs la… prezent.
Optzecismul a devenit un termen de istorie literarã cu oarecare vogã în tabloul literaturii române; în tot cazul, un reper de care se tine seama fie prin consimtire si admiratie, fie prin dezacord si negare. Potrivit congenerilor si nu numai lor, ar fi cea mai bogatã si mai valoroasã generatie literarã apãrutã la noi în ultimii 50 de ani. Individual luati, poetii optzecisti (ca sã mã refer numai la ei) nu sunt de anvergura lui Gellu Naum, Stefan Aug. Doinas, Geo Dumitrescu, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Leonid Dimov, Mircea Ivãnescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru etc. Acestia, optzecistii, zice-se, închid ciclul deschis de Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu si deschid un nou ciclu poetic. Si contribuie la mutatie în grup, cu toatã aspiratia lor spre individualitate ireductibilã. Pentru cã functioneazã cam tiranic acest criteriu al grupului compact, s-a nãscut suspiciunea nediferentierii si diversiunea "generatiei pierdute". Pentru a-si afirma identitatea, fiecare în parte ambitioneazã sã-si creeze un mod propriu de a fi, de a se delimita în interiorul paradigmei, ca sã nu mai vorbim de factiuni: "echinoxisti", "dialoghisti", "lunedisti", gruparea eteroclitã de la Timisoara, grupul de la Brasov etc. Astfel, au fost identificate poezia "textualã" care reconsiderã relatia eu-text, eul bine individualizat producând, reanimând si asamblând texte; poezia banalitãtii cotidiene; "poezia "metafizicului", dar o transcendentã coborând la nivelul unui eveniment real; poezia "nevrozei" si a nelinistii existentiale. Cel mai mult poetii acestei generatii se întâlnesc în experimentul postmodernist. Orgoliul personalizãrii a determinat unele scindãri fãrã ca solidaritatea de fond sã se destrame. De aceea, cu bunã dreptate, s-a afirmat cã generatia aceasta este deopotrivã unitarã si pluralã. Comuniunea si specificitatea poetilor optzecisti consistã în câteva mize de prim ordin: interesul pentru realitatea imediatã, pentru biografie si autobiografie, de unde tendinta epicizãrii, constientizarea actului poetic ca text, imagismul artificios, care se raporteazã atât la obiecte, personaje si senzatii curente, cât si la faptul creatiei însesi cu ecouri metatextuale, apelul la discursul oral, perspectiva ludicã, ironicã, autoironicã, parodicã, umoristicã. Chintesenta acestei poetici rezidã în preschimbarea raportului dintre poet si limbaj, dintre text si realitate. Modernitatea echivaleazã poezia cu limbajul (textul), autorul fiind neutralizat în text; poezia optzecistã comunicã o realitate în care poetul este reper si autoritate ordonatoare. Rezultã un spectacol total, care implicã o mare plãcere a lecturii, un hedonism auctorial si al receptãrii. În ciuda unor reflexe moderniste (simbolism, expresionism, hermetism), optzecistii provoacã o schimbare de opticã, inaugurând o altã ordine literarã, care înseamnã o spectaculoasã modificare a criteriilor literaritãtii. Cel mai mult îi uneste constiinta criticã si încrederea în rolul dinamizator al spiritului teoretic. Aceastã constiintã poeticã solidã îi orienteazã cãtre refuzul canonizãrii si uniformizãrii, cãtre reactivarea traditiei, mai cu seamã a formelor literare nealiniate, inclasificabile, cu precursori contemporani sau din strãvechime. Optzecismul a fost cãlduros îmbrãtisat si drastic respins, ca "hibrid", "indecent" si alte calificãri infamate. N-ar fi, adicã, nicidecum un fenomen de amploare si de duratã, ci, mai curând, invers, un esec de proportii, cãruia de mult I se cântã prohodul. Atât apologia, cât si reactiile adverse atestã faptul cã optzecismul existã, cã e un fenomen viu.
Cu voie sau fãrã voie, mai mult sau mai putin, optzecistii paveazã drumul cãtre metafictiunea postmodernã. Aventura lor este tot mai mult asimilatã cu postmodernismul, desi unii se îndoiesc de aceastã legãturã, iar altii se dezic de ea în mod categoric. Optzecistul Alexandru Musina: "Poetii generatiei '80 pot fi subsumati postmodernismului doar prin fortarea termenului si prin obnubilarea esentei demersului lor poetic, dar de a re-descoperi realul (la toate nivelurile sale, desigur, inclusiv cel cultural, dar nu punând accentul pe dimensiunea culturalã a lumii) si prin încercarea de a da un sens absurdului lumii înconjurãtoare, de a lupta împotriva entropiei. Totul prin (re)aducerea în centru a individualitãtii, a persoanei, care devine sistem de referintã; de aceea avem de-a face cu ceea ce eu as numi un nou antropocentrism". Dar raportul nu-i nicidecum de subordonare, ci de complementaritate, încât, pe drept cuvânt, se vorbeste de optzecism în ipostazã postmodernistã. Cu precizarea cã postmodernismul are o sferã de cuprindere mai largã…
De bunã seamã, postmodernismul are o sferã semanticã mai largã decât optzecismul; dar si aceastã epistemã mondialã a fost (si mai este) trecutã prin flãcãrile entuziasmului si ale contestãrii. O antologie pro si contra ar fi instructivã si incitantã (Pentru John Barth, termenul însusi pare "stângaci", ca si cel de "postimpresionism", "evocând activitatea unui grup de epigoni întârziati". Clement Greenberg: "Postmodernismul este numele cel mai recent, sub care prostul gust comercial ia cu asalt integritatea artei, mimând un "epigonism" sofisticat. Gh. Crãciun alt optzecist: "Mie notiunea de postmodernism nu mi-e nici azi simpaticã. Denumeste ceva secundar, ceva dupã ceva". Marcel Pop Cornis: "Totul e postmodernism" etc.). Adevãrul tot pe la mijloc trebuie cãutat. Sigur e cã, în literatura românã, postmodernismul se afirmã plenar, cu toate antecedentele notabile, odatã cu aparitia generatiei '80. Dar conceptul "suferã" de un intens provizorat al definirii. Pur si simplu, el nu are nici o definitie, ceea ce nu-i pãcat în conditiile unui relativism marcat al epocii noastre. Si totusi, sunt numeroase studii, alcãtuind o bibliotecã, despre postmodernism, privind fundamentul teoretic al miscãrii, cât si operele care intrã sub aceastã incidentã.
Prin urmare, postmodernismul existã, cãci de n-ar fi, nu s-ar povesti. Aici, însã, nu este locul, nici momentul de a stãrui asupra subiectului. "Democratia" postmodernistã valorificã tot ce este mai "popular" din istoria artei si culturii, Umberto Eco vorbind de rãdãcini homerice.
Puncte de vedere diferite s-au ivit si în privinta raportului modernism/postmodernism, unii acuzând o netã disjunctie, care justificã însãsi existenta postmodernismului, altii promovând ideea concordantei. Cu alte cuvinte, încã mai dureazã controversa între orgoliosii sustinãtori ai postmodernismului si tolerantii partizani ai procesului de continuitate. Întrebarea de cãpãtâi: postmodernismul încheie o etapã sau începe alta si nu si-a gãsit încã un rãspuns hotãrât. Rimbaldienei decizii: "Il faut etre absolument moderne", prin care se cerea descoperirea sacrului în dezordinea spiritului si se proclama poetul ca proroc sibilinic, i se opune, acum, printr-un nou verdict, imperativul de a fi absolut postmodern. Mai degrabã, meritã aprobat "paradoxul" lui Jean-François Lyotard: "O operã poate deveni modernã doar dacã e, mai întâi, postmodernã. Astfel înteles, postmodernismul nu e modernismul care se sfârseste, ci modernismul în stare nãscândã - si aceastã stare e constantã". Încât nu este un abuz a crede cã existã o tipologie postmodernã, ca manifestare a spiritului uman în toate timpurile, precum clasicismul, romantismul, realismul. De aceea s-a vorbit, cu îndreptãtire, de un "om postmodern". Cât priveste poetica, se aproximeazã cã orice operã bazatã pe un joc complex si bizar, pe o structurã ironicã si metalingvisticã poate fi o operã postmodernã. Ezitãrile si fluctuatiile conceptuale se vãd si în includerea în aceastã retoricã a unor tendinte diferite, contradictorii chiar: "Arta pop si tãcerea, cultura de masã si deconstructivismul, Superman si Godot, imanenta si îndeterminarea…" (Ihab Hassan). Tot Ihab Hassan repune în discutie postmodenismul din perspectiva pluralismului si tolerantei, ca o recuperare a stilurilor revolute". "Îndãrãt spre viitor!", cum recomandã cineva. Postmodernismul nu înseamnã rupturã, ci, dimpotrivã, continuitate. Aceastã "miscare bogatã si creatoare" se defineste, totusi, prin "abandonarea vocatiei protopolitice a mai vechiului modernism" si prin "eclipsa tuturor afectelor (adâncime, anxietate, teroare, emotii ale momentului) care marcheazã modernismul la apogeu"; ambele trãsãturi ar conduce la un joc estetic, la o celebrare a superficialului în toate întelesurile acestui cuvânt" (Frederic Jameson). Potrivit lui Guy Scarpetta, s-ar putea deslusi câteva "principii" ale postmodernismului; nediferentierea genurilor, reanimarea unor vechi retorici, coruperea kitsch-ului prin el însusi, acceptarea simulãrii si a artificiului, respectul pentru alteritate, dezavuarea elitismului ierarhic. Centrul de greutate îl constituie statutul realitãtii în raport cu fictiunea (vd. Caiete critice nr.1-2/1986 si Euresis. Cahiers roumains d'etudes litteraires, 1-2/1995, Editions Univers.. Bucarest). John Barth, cu o simpaticã modestie si cu un vag scepticism crede a se fi lansat "nu în inventia unui substitut oarecare al modernismului, ci într-o creatie veritabilã care sã-I succeadã si sã-l egaleze; ceea ce astãzi nou numim intuitiv fictiunea postmodernistã, cu speranta cã într-o bunã zi va fi si ea consideratã ca literaturã a înnoirii". Era prin anii '80 când s-a exprimat acest deziderat cu clarã culoare… postmodernistã.